Divorțul nu se mai poate face prin mediere


 

      Printr-un recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a rezolvat problema orientărilor jurisprudenţiale divergente cu privire la posibilitatea desfacerii căsătoriei la mediator. Principala orientare jurisprudenţială a fost aceea conform căreia cererile prin care părţile solicită pronunţarea unei hotărâri de expedient pentru consfinţirea acordului de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei sunt inadmisibile.

      Acest lucru se datorează faptului că divorţul dintre soţi este o acţiune personală, care priveşte statutul persoanei, iar o astfel de acţiune nu poate face obiectul medierii.

      Așadar, unele instanţe de judecată au apreciat că sintagma „înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei” din cuprinsul art. 64 din Legea nr. 192/2006 se referă la înţelegerea soţilor cu privire la modalitatea desfacerii acesteia, şi nicidecum la realizarea divorţului prin intermediul acordului de mediere încheiat în faţa mediatorului, dovadă în acest sens stând faptul că legiuitorul a prevăzut că acordul de mediere nu poate fi depus decât la instanţa de judecată competentă să se pronunţe asupra divorţului. În plus, s-a constatat că divorţul nu figurează printre cazurile limitativ prevăzute de lege, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.

      Pe de altă parte, alte instanțe au ţinut seama de acordul de mediere referitor la divorţ, dar sub condiţia ca instanţa să pronunţe desfacerea căsătoriei prin acord, în urma verificării consimţământului liber exprimat al părţilor în acest sens în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă, transformând, practic, cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient în baza acordului de mediere asupra divorţului într-o cerere de divorţ prin acordul dat în faţa instanţei de judecată.

LEGIS2

      Reamintim că în virtutea rolului său constituţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură civilă, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile.

      Recursul în interesul legii a fost admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de prevederile articolelor 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la autorul sesizării şi existenţa unei practici neunitare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce formau obiectul judecăţii.

 

      Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (4)art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.

      Ținând cont de faptul că art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 stabileşte că nu sunt susceptibile de mediere drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege, se impune determinarea efectelor pe care le produc acordurile de mediere încheiate între soţi, potrivit art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006.

11

      S-a reținut că desfacerea căsătoriei prin divorţ se circumscrie stării civile a persoanei, astfel încât dreptul de a cere divorţul dobândeşte caracter exclusiv personal.

      Potrivit Codului civil, constatarea desfacerii căsătoriei se face de către ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, în cazul în care există acordul soţilor.

      Cu toate acestea, foștii soți vor putea, în continuare, să recurgă la mecanismul medierii cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. Astfel, pot fi soluționate pe cale amiabilă conflictele ce derivă din efectele nepatrimoniale ale divorţului, precum numele soţilor, dar și efectele divorţului în raporturile dintre soţi şi copiii lor minori.

       Decizia ICCJ nr. 33 din 9 decembrie 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial 144 din 24 februarie 2020, devenind de la această data, obligatorie.