CJUE: răspunderea pentru pierderea sau distrugerea bagajului


 

Zborul întârziat sau anulat, un bagaj pierdut sau deteriorat - toate acestea constituie temeiuri care pot atrage răspunderea companiei aeriene. Una dintre cele mai importante reglementări în materie o reprezintă Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional ce a fost încheiată la Montréal la 28 mai 1999, fiind cunoscută și sub numele de „Convenția de la Montréal”. Cu privire la interpretarea a două articole din această Convenție, s-a pronunțat recent și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-86/19 SL v Vueling Airlines.

 

Situația de fapt

    Reclamantul SL a călătorit cu avionul de la Ibiza (Spania) la Fuerteventura (Spania), făcând escală la Barcelona (Spania), zborul fiind asigurat de compania Vueling Airlines SA. Aceasta din urmă a recunoscut pierderea bagajului semnalată și înregistrată în mod corespunzător de către reclamant.

    Drept urmare, s-a introdus o acțiune prin care SL solicita suma de 1.131 DST (Drepturi Speciale de Tragere) – cca. 1.400 de euro – pentru repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a pierderii bagajului său.

    Trebuie menționat că Drepturile speciale de tragere (DST sau, internațional, XDR) sunt moneda virtuală a Fondului Monetar Internațional, conceput ca înlocuitor al standardului aurului. 

    Articolul 22 alineatul (2) din Convenția de la Montréal prevede într-adevăr că la transportul bagajului, răspunderea transportatorului în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere este limitată la suma de 1.000 drepturi speciale de tragere pentru fiecare pasager, în afara cazului în care pasagerul, în momentul în care bagajul înregistrat a fost predat transportatorului, a făcut o declarație specială privind interesul în livrarea la destinație și a plătit o sumă suplimentară, dacă este necesar. În acest caz, transportatorul va fi răspunzător pentru plata unei sume care nu va depăși suma declarată, cu excepția cazului în care dovedește că suma este mai mare decât interesul real al pasagerului în livrarea la destinație.

    După cum reiese din Hotărârea CJUE, conform procedurii menționate la articolul 24 din Convenția de la Montreal, limita răspunderii prevăzute la articolul 22 alineatul (2)  din aceasta a fost majorată la 1.131 de drepturi speciale de tragere (DST) pentru fiecare pasager pentru daunele cauzate bagajelor începând din 30 decembrie 2009. Acest cuantum a fost majorat la 1.288 DST începând din 28 decembrie 2019.

Procedura în fața instanței spaniole

    Întrucât compania de transport aerian a recunoscut pierderea bagajului, întrebările care se pun se referă la cuantumul despăgubirii, evaluarea pierderii, respectiv sarcina probei.

    În cererea formulată, SL nu a furnizat detalii cu privire la conținutul sau la greutatea bagajului pierdut, ci s-a limitat la a invoca necesitatea de a achiziționa îmbrăcăminte și produse de primă necesitate evaluând prejudiciul său la 1.131 DST, fără a-l dovedi. Cu toate că Vueling Airlines a admis pierderea bagajului, aceasta i-a oferit numai 250 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului suferit nedovedit.

    Instanţa spaniolă de judecată a constatat însă existența unor opinii divergente în rândul instanțelor cu privire la aspectul dacă limita maximă trebuie acordată în mod automat, din moment ce pierderea bagajului este dovedită, fără a lua în considerare eventualele mijloace de probă furnizate de pasagerul căruia îi aparținea acest bagaj sau dacă, dimpotrivă, suma acordată pasagerului va fi stabilită de instanță în funcție de elementele de probă aduse de acest pasager.

Întrebarea preliminară

    Instanța spaniolă a decis să suspende judecarea cauzei și a adresat Curţii de Justiţie a următoarea întrebare preliminară:

    „În condițiile în care pierderea bagajului a fost dovedită, compania aeriană are obligația să despăgubească pasagerul, întotdeauna și în orice caz, acordându-i limita maximă de despăgubire de 1 131 DST, întrucât este vorba despre cazul cel mai grav dintre cele prevăzute la articolul 17 alineatul (2) și la articolul 22 alineatul (2) din Convenția de la Montréal, sau este vorba despre o limită maximă de despăgubire care poate fi adaptată de instanță, inclusiv în cazul pierderii bagajului, în funcție de circumstanțe, astfel încât suma de 1.131 DST este acordată pasagerului numai dacă dovedește, prin orice mijloace de probă legale, că valoarea obiectelor și a bunurilor personale din interiorul bagajului înregistrat, precum și a celor pe care a trebuit să le achiziționeze în schimb atingeau valoarea respectivă sau, în lipsa unor dovezi în acest sens, instanța poate lua în considerare de asemenea alți parametri, precum, de exemplu, greutatea bagajului sau împrejurarea că pierderea bagajului a avut loc în timpul zborului dus sau întors, pentru a aprecia prejudiciul moral provocat de neplăcerile rezultate din pierderea bagajului?”

    În vederea formulării unui răspuns la întrebările din trimiterea preliminară, s-a constatat că se  ridică două probleme:

  • Prima se referă la faptul dacă suma de 1.131 DST prevăzută în Convenția de la Montréal constituie o limită maximă de despăgubire sau, dimpotrivă, o sumă forfetară pe care instanța trebuie să o acorde în mod automat pasagerului lezat de pierderea bagajului său.
  • A doua problemă se referă la sarcina probei și la standardul de probă pe care instanța îl poate impune pasagerului atunci când acesta trebuie să dovedească prejudiciul suferit ca urmare a pierderii bagajului său.

    Cu privire la aspectul dacă limita de despăgubire de 1 131 DST constituie un plafon sau o sumă forfetară, în procesul în faţa instanţei de trimitere, reclamantul  a susținut că, în măsura în care pierderea bagajului său este dovedită și ar fi vorba despre forma cea mai gravă de daună produsă bagajelor, instanța de trimitere ar fi obligată să îi acorde în mod automat suma de 1.131 DST.

    Într-o hotărâre anterioară, Curtea a statuat că, „în ceea ce privește bagajele, limita prevăzută constituie, în aplicarea articolului 22 alineatul (2) din Convenția de la Montréal, o limită maximă de despăgubire care nu poate fi, prin urmare, dobândită în mod automat și într-un cuantum fix de fiecare pasager în cazul pierderii bagajului”.

    Cu privire la sarcina probei și la standardul de probă necesar, instanța de trimitere menționează o controversă între instanțele spaniole. Unele dintre acestea ar considera că, din moment ce pierderea bagajului este dovedită, suma maximă poate fi acordată pasagerului, fără să fie necesară furnizarea unor probe referitoare la conținutul real al bagajului rătăcit. Astfel, în opinia acestora, a solicita asemenea probe ar echivala cu a solicita pasagerului o probatio diabolica. Alte instanțe ar considera, dimpotrivă, că poziția pasagerului nu se distinge de cea a oricărui solicitant de daune interese. În consecință, numai pierderea bagajului nu este suficientă pentru ca suma maximă să fie acordată și ar reveni pasagerului sarcina de a dovedi natura și valoarea obiectelor conținute în bagajul pierdut.

8 2

    În urma analizei întrebării preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene declară:

    1)  Articolul 17 alineatul (2) din Convenția de la Montreal, coroborat cu articolul 22 alineatul (2) din această convenție trebuie interpretat în sensul că suma care este prevăzută de această din urmă dispoziție cu titlu de limită a răspunderii operatorului de transport aerian în caz de distrugere, de pierdere, de deteriorare sau de întârziere a bagajelor înregistrate care nu au făcut obiectul unei declarații speciale privind interesul în livrarea la destinație constituie un plafon de despăgubire de care pasagerul în cauză nu beneficiază de drept și forfetar. În consecință, revine instanței naționale sarcina de a stabili, în această limită, cuantumul despăgubirii datorate acestuia în raport cu împrejurările speței.

    2)  Articolul 17 alineatul (2) din Convenția de la Montreal coroborat cu articolul 22 alineatul (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că suma despăgubirii datorate unui pasager al cărui bagaj înregistrat nu a făcut obiectul unei declarații speciale privind interesul în livrarea la destinație a suferit o distrugere, o pierdere, o deteriorare sau o întârziere trebuie stabilită de instanța națională conform normelor de drept național aplicabile, în special în materie de probe. Aceste norme nu trebuie totuși să fie mai puțin favorabile decât cele privind acțiunile similare de drept intern, nici să fie reglementate astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de Convenția de la Montreal.

    Cu alte cuvinte, CJUE a stabilit că suma reprezintă un plafon de despăgubire și că pasagerul nu beneficiază de drept de aceasta, revenind instanței naționale sarcina de a stabili care este cuantumul despăgubirii datorate pentru pierderea bagajului, raportându-se atât la împrejurările speței, cât și la limita maximă prevăzută în textul Convenției.

    De asemenea, Curtea a decis că suma despăgubirilor datorate unui pasager trebuie stabilită în conformitate cu normele de drept național aplicabile, în special în ceea ce privește administrarea probelor. Totuși,  dispozițiile naționale nu trebuie să facă imposibilă sau extrem de dificilă exercitarea acestor drepturi în practică.