CEDO: Cauza Michnea împotriva României


În Monitorul Oficial nr. 24 din 11 ianuarie 2021, a fost publicată Hotărârea din 7 iulie 2020, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Michnea împotriva României.

Cererea reclamantului se referă la încălcarea dreptului său la respectarea vieţii sale de familie, în măsura în care o decizie a unei instanţe naționale i-a respins cererea de înapoiere a copilului său în Italia, unde îşi are domiciliul reclamantul şi unde locuiau el şi soţia lui la data naşterii copilului, în martie 2017.

În speță, Curtea de Apel Bucureşti a refuzat să dispună înapoierea copilului în Italia din motivul că nu se putea considera că reşedinţa obişnuită a copilului era în acea ţară.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenţie „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.

De asemenea, nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Situația de fapt

    În fapt,  reclamantul, care din 2006 locuia şi lucra în Italia, s-a căsătorit în decembrie 2016  cu X, resortisantă a statului român, care locuia în România. În februarie 2017 X s-a mutat în Italia pentru a locui cu reclamantul, în luna martie 2017, născându-se fiica lor, Y.

    X a dorit să se întoarcă în România cu copilul, dar reclamantul s-a opus. Câteva luni mai târziu, în data de 9 august 2017, X a dus-o pe Y în România fără consimţământul reclamantului.

Instanța națională

    Curtea de Apel Bucureşti  a constatat că reşedinţa obişnuită a copilului la data relevantă nu era în Italia, ci în România. În această privinţă, aceasta a observat că respectivul cuplu avusese reşedinţa permanentă în România şi când copilul a fost conceput şi când s-au căsătorit. Instanţa a reţinut că la data la care căsătoria se încheiase şi Y se născuse, reclamantul şi soţia lui locuiseră într-un apartament închiriat temporar în Italia, reşedinţa lor legală fiind încă în România la acea dată.

    Mai mult, s-a reținut că nu existase un acord între părinţi cu privire la mutarea permanentă a reşedinţei lor în Italia. În opinia instanţei, doar faptul că reclamantul lucra în Italia locuia în Italia (cu X şi Y înregistrate, de asemenea, ca locuind cu el) şi îşi exprimase intenţia de a cumpăra o proprietate acolo (ceea ce nu a făcut în cele din urmă) nu putea să schimbe acest lucru.

    Curtea de apel a mai observat că X nu vorbea limba italiană şi nu lucrase în Italia. În plus, când a luat-o pe Y, care avea doar cinci luni, în România, încă o alăpta. Instanţa nu a fost convinsă că doar faptul că Y se născuse în Italia îi schimba locul de reşedinţă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

    CEDO reiterează însă că, în domeniul răpirii internaţionale de copii, obligaţiile statelor contractante impuse la art. 8 trebuie interpretate în lumina cerinţelor Convenţiei de la Haga şi ale Convenţiei din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului, precum şi a normelor şi principiilor relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţiile dintre părţile contractante.

    În toate hotărârile referitoare la copii, interesul superior al acestora trebuie să prevaleze.

    CEDO consideră că decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 iunie 2018 prin care se respingea înapoierea copilului reclamantului în Italia a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii de familie. La acea dată, reclamatul şi X erau căsătoriţi şi astfel exercitau în comun autoritatea părintească în privinţa copilului lor.

    În cele din urmă, Curtea concluzionează că interpretarea şi aplicarea de către curtea de apel a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga şi ale Regulamentului Bruxelles II bis nu au asigurat garanţiile prevăzute la art. 8 din Convenţie şi că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie nu era „necesară într-o societate democratică”.

    Astfel, cu privire la această cauză, CEDO

  1. declară cererea admisibilă;
  2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
  3. hotărăşte:
    1. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea judecătorească devine definitivă, următoarele sume:
      • 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
      • 4.225 EUR (patru mii două sute douăzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată;
    2. că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
  4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Hotărârea din Cauza Michnea împotriva României se poate citi în întregime AICI.