În Monitorul Oficial nr. 143 din 18 februarie 2025 a fost publicată Hotărârea din 9 iulie 2024 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza I.M.P. împotriva României.

Cauza I.M.P. împotriva României a pornit de la faptul că autoritățile naționale au apreciat greșit severitatea handicapului reclamantei, privând-o astfel de posibilitatea de a beneficia de un asistent personal, ceea ce a dus la reducerea drastică a autonomiei sale personale.

Potrivit CEDO, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Astfel, nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Reclamanta este o văduvă pensionară în vârstă de 80 de ani. Potrivit mai multor rapoarte medicale, aceasta are „demență Alzheimer cu disfuncții cognitive severe“. Conform anchetei sociale și rapoartelor psihologice privind-o pe reclamantă din 2019 și 2020, aceasta are o capacitate de conversație extrem de redusă, dificultăți de concentrare, hipomnezie în ceea ce privește rememorarea unor date/evenimente recente, disfuncție executivă severă însoțită de incapacitatea de a planifica sau de a evalua riscurile, precum și o judecată afectată. Necesită sprijin constant, inclusiv pentru activități simple, cum ar fi îmbrăcatul sau gătitul. Este cu totul incapabilă să iasă în afara domiciliului fără a fi ajutată.

   Începând cu 2019, reclamanta locuiește într-un centru privat de binefacere pentru persoane în vârstă, având nevoie de atenție și sprijin constante. Contractul încheiat de către reclamantă și fiica sa cu centrul privat deținut de o biserică locală (și anume Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului) obliga la plata lunară de către reclamantă și fiica sa a serviciilor prevăzute în cadrul acestuia, care nu includeau un asistent personal.

   Reclamantei i s-a emis un „certificat de încadrare în grad și tip de handicap“ care dovedește că reclamanta are un „handicap grav“. Ulterior, reclamanta a solicitat anularea respectivului certificat și emiterea unuia nou care să ateste că avea un „handicap grav care necesita un asistent personal“. A susținut că handicapul său nu era nici ușor, nici reversibil, întrucât solicita îngrijire și supraveghere constante 24 de ore, deoarece starea sa de sănătate se deteriora în fiecare zi. În plus, reclamanta s-a plâns că încadrarea a fost făcută exclusiv pe baza documentelor medicale, în mare parte datând din 2019, mai degrabă decât în baza unei evaluări directe recente.

   Instanțele naționale i-au respins cererea, respectiv calea de atac, fapt pentru care reclamanta s-a adresat CEDO, motivat de faptul că instanțele naționale nu au efectuat o evaluare completă a dizabilității și a condiției sale medicale.

   Din hotărârea pronunțată reiese că, deși are o competență limitată cu privire la interpretarea și aplicarea legislației naționale, Curtea nu poate decât să observe că atât Comisia Maramureș, cât și instanțele naționale și-au concentrat evaluarea pe cerințele ordinului ministrului în legătură cu scorul GAFS al reclamantei în urma evaluării psihologice din 2020, rezumându-se doar la a recunoaște gradul său ridicat de dependență și capacitatea limitată de a îndeplini sarcinile de zi cu zi.

   În special, dreptul reclamantei la autonomie și la respectarea demnității sale nu pare să fi fost luat în considerare în cadrul evaluărilor interne în cauză. În plus, autoritățile nu au ținut seama de vârsta reclamantei. Nimic din deciziile criticate nu explică discrepanța evidentă dintre situația specială a reclamantei caracterizată prin lipsa autonomiei și constatarea că starea sa de sănătate nu reprezenta „un handicap grav care necesita un asistent personal“ în temeiul Ordinului nr. 762/2007. Ca urmare a acestor decizii, reclamanta a fost lăsată să se descurce singură pe cheltuiala sa, iar autoritățile nu au propus nicio modalitate practică alternativă pentru a-i asigura sprijinul constant de care avea nevoie.

   Având în vedere toate considerentele precedente și în pofida rolului său subsidiar și a marjei de apreciere acordate statului pârât, Curtea a considerat că autoritățile interne nu au făcut ceea ce era rezonabil în circumstanțele cauzei pentru a-i garanta reclamantei, o persoană în vârstă cu handicap, protecția efectivă a dreptului la respectarea vieții sale private.

   Pentru aceste motive, CEDO a declarat cererea reclamantei admisibilă și a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenție. Sub aspect pecuniar, Curtea a hotărât:

• că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni (de la data rămânerii definitive a hotărârii), următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
  • 10.000 EUR (zece mii de euro), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
  • 1.800 EUR (una mie opt sute de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit
• că, de la împlinirea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.