Luni, în Monitorul Oficial nr. 461 din 20 mai 2024 a fost publicată Hotărârea din 12 martie 2024 pronunțată în Cauza Toader împotriva României. Curtea Europeană a Drepturilor Omului condamnă din nou România, de această data pentru încălcarea dreptului la viață privată prin evaluarea incorectă a handicapului.

Plângerea reclamantei a vizat așadar, evaluarea incorectă de către autoritățile naționale a severității handicapului său, privând-o astfel de dreptul de a beneficia de un asistent personal, ceea ce a condus la o reducere drastică a autonomiei sale personale.

Reclamanta, văduvă pensionară în vârstă de 90 de ani, a suferit din 2020 de multiple afecțiuni ortopedice (inclusiv fracturi periprotetice și gonartroze) cauzate de o fractură la picior și de implanturile protetice ulterioare. Conform rapoartelor medicale și sociale, reclamanta este imobilizată la pat și necesită ajutor pentru a se hrăni și pentru igiena corporală, fiind total dependentă de asistență pentru nevoile zilnice, ea trăind singură.

Un raport de anchetă socială a confirmat că reclamanta, imobilizată la pat, avea nevoie de un asistent personal pentru diverse activități cotidiene și locuia într-o casă modestă cu facilități limitate. Pe 14 septembrie 2020, un raport de evaluare complexă, realizat de o echipă multidisciplinară, a constatat că reclamanta trăia singură, comunica cu dificultate din cauza pierderii auzului și prezenta o tristețe constantă și o deteriorare cognitivă incipientă. Raportul sublinia necesitatea unui grad maxim de protecție pentru reclamantă și indica o pensie lunară modestă de 704 lei.

Litigiul în fața instanțelor naționale

    La 2 octombrie 2020, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap Neamț a emis un certificat care nu recunoștea starea medicală a reclamantei ca fiind o dizabilitate conform criteriilor legale. Reclamanta a solicitat anularea acestui certificat și emiterea unuia nou care să ateste că avea un handicap grav necesitând un asistent personal.

    Tribunalul Neamț i-a admis cererea pe 2 aprilie 2021, însă Comisia Neamț a declarat recurs. Curtea de Apel Bacău a respins cererea reclamantei pe 19 octombrie 2021, concluzionând că starea sa nu se încadra în dizabilitățile prevăzute de legislația relevantă, în ciuda dependenței sale totale de ajutor pentru activitățile zilnice.

Soluția și motivarea CEDO

    Reclamanta s-a plâns, în baza art. 8 și art. 14 din Convenție, că instanțele naționale nu au realizat o evaluare complexă a dizabilității și a afecțiunilor sale.

    Potrivit Curții Europene, principiile generale privind obligațiile pozitive ce revin statului pentru a garanta dreptul la respectarea vieții private în contextul refuzului de a-i acorda unui reclamant dreptul la asistența adecvată necesară pentru afecțiunea sau pentru dizabilitatea sa au fost rezumate în Cauza Jivan împotriva României.

    Curtea reiterează faptul că, în general, statului i se acordă o marjă amplă în temeiul Convenției în chestiuni de politică generală, inclusiv politicile sociale, economice și de asistență medicală.

    Totuși, atunci când restrângerea drepturilor fundamentale se aplică unui grup deosebit de vulnerabil în societate, care a suferit o discriminare considerabilă în trecut, precum persoanele cu dizabilități sau persoanele vârstnice dependente, atunci marja de apreciere a statului este considerabil mai redusă și trebuie să existe motive foarte solide pentru a impune restrângerile în cauză.

    După cum a subliniat Curtea în hotărârea pronunțată în Cauza Jivan, legea română privind persoanele cu handicap prevede protecția persoanelor cu handicap în lumina principiilor directoare consacrate de această lege, inclusiv libertatea de alegere, incluziunea socială și respectarea nevoilor specifice ale persoanelor în cauză. Nivelul de protecție acordat se bazează pe o evaluare complexă și personalizată prin care se stabilește gradul de handicap al unei persoane.

    Această evaluare trebuie să se bazeze nu numai pe date medicale, ci și pe alți indicatori ai gradului de autonomie al persoanei în cauză (sau ai lipsei autonomiei acesteia) analizați în funcție de condițiile sale de viață.

    În această privință, Curtea a observat că atât Comisia Neamț, cât și curtea de apel și-au concentrat aprecierea asupra afecțiunilor ortopedice ale reclamantei, apărute după ce aceasta a suferit o fractură de picior, rezumându-se doar să recunoască gradul ridicat de dependență și capacitatea limitată a acesteia de a îndeplini sarcini zilnice. În cererile sale adresate autorităților, reclamanta a invocat argumente referitoare la situația sa mai generală, atât medicală, cât și socială, și a furnizat probe în susținerea acțiunii sale în fața instanțelor interne. În opinia Curții, aceste argumente au fost specifice, relevante și importante, iar Guvernul nu a susținut contrariul. Cu toate acestea, nici Comisia Neamț, atunci când a emis certificatul din 2 octombrie 2020, nici instanța de apel, în decizia sa definitivă din 19 octombrie 2021, nu le-au luat cu adevărat în considerare.

    În special, dreptul reclamantei la autonomie și la respectarea demnității sale nu pare să fi fost luat în considerare în cadrul aprecierilor interne. În plus, vârstei reclamantei nu i s-a acordat nicio atenție de către autorități. Ca urmare a acestor decizii, reclamanta a fost lăsată să se descurce singură, iar autoritățile nu au propus niciun aranjament practic alternativ pentru a-i asigura sprijinul constant de care avea nevoie.

    Ținând seama de ceea ce era în joc pentru reclamantă, precum și de vulnerabilitatea sa generală – care impunea o protecție sporită din partea autorităților, și sub rezerva rolului său subsidiar și a marjei de apreciere a statului pârât, Curtea nu este convinsă că, în deciziile lor, comisia județeană și curtea de apel au asigurat un echilibru just între interesele publice și private concurente în joc, după cum prevede art. 8.

    În unanimitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că cererea este admisibilă și că a fost încălcat art. 8 din Convenție. România trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral.

Hotărârea din 12 martie 2024 se poate accesa AICI!