CEDO: Cauza Vlad împotriva României

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale și nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora, potrivit art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Miercuri, în Monitorul Oficial nr. 926 din 21 septembrie 2022, a fost publicată Hotărârea din 5 iulie 2022 pronunțată în Cauza Vlad împotriva României, prin care statul român a fost din nou condamnat pentru încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de această dată prin prisma art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie.

La bază, cererea are ca obiect neexecutarea hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit programul reclamantului de vizitare a copilului său.

Concret, judecătoria București a pronunțat divorțul cuplului, a încredințat minora ambilor părinți, a stabilit domiciliul acesteia la mamă și i-a acordat reclamantului drept de vizitare, permițându-i să își vadă copilul la fiecare două săptămâni, sâmbăta și duminica, între orele 9.00 și 20.00. Programul de vizitare urma să se desfășoare la domiciliul mamei până la împlinirea de către minoră a vârstei de 8 ani și în afara domiciliului mamei după această dată.

   În data de 20 ianuarie 2015, reclamantul a solicitat ajutorul unui executor judecătoresc pentru aplicarea programului de vizitare, susținând că fosta soție îi obstrucționa eforturile de a-și vizita fiica. La 8 februarie 2016, nemulțumit de pretinsa inactivitate a executorului judecătoresc, acesta a încheiat procedura de executare și s-a adresat altui executor judecătoresc. Încercările de executare făcute de noul executor judecătoresc au eșuat, de asemenea. Într-un proces-verbal din 18 martie 2016, noul executor judecătoresc a concluzionat că minora refuza să îl vadă pe reclamant.

   La cererea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului București pe baza procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, la 27 septembrie 2016, Judecătoria Cornetu a dispus 3 luni de consiliere psihologică pentru minoră în vederea restabilirii relației sale cu tatăl său. Instanța a dispus, de asemenea, ca fosta soție a reclamantului să respecte măsurile pe care psihologul i le va indica.

   În pofida caracterului urgent care este inerent aspectelor privind relațiile dintre părinți și copiii lor, CEDO a reținut că D.G.A.S.P.C. a contactat-o pe X abia după 3 luni cu privire la programul de consiliere). La acea dată, instanțele hotărâseră un nou program de vizitare.

   De asemenea, Curtea a observat că reclamantul și-a continuat cu diligență eforturile în vederea executării, reînnoindu-și cererea de asistență pentru executarea celui de-al doilea program de vizitare cu același executor judecătoresc

   Acestea fiind spuse, deși în cursul procedurii de executare era cunoscut fără echivoc faptul că minora refuza să își vadă tatăl, nu s-au luat măsuri pentru identificarea cauzelor acestui refuz și abordarea acestora, de exemplu, prin luarea de măsuri pentru reluarea programului de consiliere.

   În plus, cu excepția solicitării de sancțiuni pentru nerespectarea hotărârii judecătorești, executorul judecătoresc nu a recurs la alte măsuri de intensitate crescătoare progresivă, destinate realizării programelor de vizitare, inclusiv, după caz, măsuri specifice pentru cazurile de refuz al contactului între copil și părintele înstrăinat, care erau disponibile potrivit legislației precum sancționarea mamei cu amendă pentru obstrucționarea procedurii, instituirea unui program de consiliere psihologică în beneficiul copilului sau asistență din partea poliției și a experților în protecția copilului.

   În cauză, Guvernul nu a furnizat nicio justificare pentru o astfel de lipsă de acțiune, care contravine obligației autorităților de a lua, fără întârziere, măsuri eficiente menite să asigure un contact efectiv între reclamant și copilul său.

   Pentru aceste motive, Curtea a hotărât că în cauză a fost încălcat art. 8 din Convenție și a hotărât că:

• statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
  • 7.500 EUR (șapte mii cinci sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
  • 2.641 EUR (două mii șase sute patruzeci și unu de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
• de la expirarea termenului de trei luni sus-menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea poate fi consultată în integralitate AICI.